Despre traumele identitare ale majoritarilor

flashmob anti-homofob cu niste statuete hidoase in centru

În România liberă a apărut acest articol, despre acest incident violent petrecut de curând, citând câteva reacţii. Mihaela Michailov, autoare, alături de Paul Duncă, a piesei “După Traian şi Decebal (Din filele istoriei gay în România)”, declară că “discursul violent homofob naşte traume de afirmare a identităţii”. Mi se pare un mod un pic cam prea impersonal şi academic de a spune că persoanele LGBT suferă pentru că se simt ameninţate de o  societate care le urăşte şi trăiesc permanent cu frica de agresiune. Aşa ceva nu are cum să nu provoace sechele psihologice. Trauma lor este centrală aici, când avem de-a face cu astfel de violenţe. Nu? Sau poate nu, pentru că incidentul constituie un pretext excelent, ca români, să ne turnăm ţărână în cap şi să ne vărsăm complexele, după cum sună o altă reacţie citată în articol:

E clar că am devenit ghetoul Estului, că reinventăm comunismul şi ura în masă, că nu putem să fim altfel decât primitivi şi violenţi, că inspirăm ură şi expirăm resentimente, că avem televizoare în loc de creier, că suntem săraci şi tâmpiţi fiindcă suntem intoleranţi, inculţi, habotnici, instabili şi laşi.

Da, de fapt e vorba tot despre “noi”, majoritarii, furia “noastră” naţională, autobiciuirea “noastră”, trauma “noastră” identitară. De ce nu suntem şi noi moderni, occidentali? Dar staţi liniştiţi, spune consilierul ministerial, asemenea agresiuni se petrec şi în Occident. Numai că acolo autorităţile se jenează să nu intervină chiar deloc. La noi, se pare că poliţia fusese anunţată din timp, secţia era la doi paşi, şi totuşi, “inexplicabil”, nu a ajuns la faţa locului. Să fie vorba de homofobia  care prosperă bine-mersi în toate instituţiile statului? Masterandul care a chemat poliţia s-a interesat la secţie şi i s-a spus că

maşina a ajuns în timp util, numai că a ajuns pe strada Povernei, strada pe care este intrarea SNSPA, iar incidentul s-a petrecut pe strada paralelă.

Iar purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei spune că:

“fiecare poate să declare ce vrea”

Cu alte cuvinte: Nu, nu suntem homofobi, ci doar foarte incompetenţi. Dacă sunteţi la două străzi de noi şi ne chemaţi, noi o să facem tot posibilul să ajungem, dar nu garantăm. Aşa suntem noi, răciţi-vă gura de pomană cât vreţi.

Spre sfârşitul articolului, mai e şi pasajul ăsta:

Miliţia Spirituală, asociaţia care a organizat dezbaterea despre homosexualitatea înainte de 1989, în cadrul programului CRIM, a cerut tuturor instituţiilor şi cetăţenilor care “iau drepturile omului şi libertăţile constituţionale în serios” să se solidarizeze şi să lanseze un mesaj public puternic, care să condamne violenţa de acest fel”.

Deocamdată, se pare că nici o instituţie nu le ia în serios.

Adăugire: Între timp, am dat peste un alt scurt articol din Suplimentul de cultură, semnat de Luiza Vasiliu. O altă reacţie care condamnă violenţele de după piesa de teatru, în următorii termeni:

Nu mi-a trecut o clipă prin cap că, ieşind de la După Traian şi Decebal, aş putea fi bătută. Pentru că nu pot crede că într-un Bucureşti din 2012 există oameni care vor să te “pedepsească”, să te intimideze, să te ameninţe, să te pocnească din cauză că ai fost spectator sau actor sau autor al unei piese de teatru.

Luarea de poziţie e lăudabilă, însă se observă din nou o anume centare pe sine şi formularea de mai sus e ciudat de vagă.  Cele două victime n-au ajuns la spital doar pentru că au mers la o piesă de teatru, amatorii heterosexuali de teatru din Bucureşti pot să stea liniştiţi, însă iată că homofobia nu afectează doar persoanele LGBT, ci se răsfrânge uneori şi asupra acelei bucăţele din majoritatea heterosexuală (sau de orientare nedeclarată) care intră în vizorul homofobilor prin asociere (eronată sau nu).  Şi nu această stare de fapt merită deplânsă în primul rând.

 

 

 

 

 

This entry was posted in General and tagged , , . Bookmark the permalink.