Dezumanizează-ţi aproapele! Homofobii de la Noul Cinematograf al Regizorului Român

Protest homofob

Pe 20 februarie, vreo cincizeci de homofobi ortodocşi şi nou-nou-dreptaci au blocat proiecţia filmului The Kids Are Alright în sala Noului Cinematograf al Regizorului (nu al Ţăranului) Român. Ieri au dat un comunicat de justificare a gestului lor ilegal. O să confrunt versiunea lor cu ceea ce filmuleţele postate chiar de ei arată că s-a întâmplat acolo.

Aşadar, homofobii respectivi declară că au protestat paşnic:

Cele aproximativ 50 de persoane venite la acest protest s-au comportat într-o manieră absolut civilizată, fără a “da buzna” în incintă […]. Steagul național, chipurile țăranilor lipite pe cartoane și prezența unui fluier sunt departe de imaginea belicoasă pe care o acreditează activiștii în cauză.

Ce înţeleg aceşti oameni prin comportament nonviolent şi absolut civilizat? E adevărat că au avut grijă să se tempereze unul pe celălalt ca oroarea lor să nu se reverse în violenţă fizică, dar la capitolul violenţă de limbaj nu s-au înfrânat deloc. După cum bine se vede în filmuleţele postate pe net, pe lângă cele 50 de persoane mai erau doar o mână de tineri (în marea majoritate femei) înghesuiţi lângă un perete cu o mulţime înconjurându-i din toate părţile, urlându-le că sunt spurcăciuni, scârboşenii, anormali, bolnavi, „Nici animalele nu sunt ca voi”, „Fă, taie-ţi vena!”, „Să te fut!”, „Moarte homosexualilor!”, „Scursurile culturii şi ale societăţii sunteţi!”, „Îţi place să atingi copii, nu-i aşa?”, „Nu auziţi decât vocea dracului” şi multe, multe asemenea. E de ajuns să urmăreşti cinci minute din filmuleţul postat de extremistul Roncea ca să te simţi copleşită de violenţa urii lor revărsate în cuvinte. Nu drapelele, icoanele şi fotografiile xeroxate sunt problema, dragi creştini, ci injuriile, batjocura, urletele de huooo din rărunchi, invocarea diavolului şi epitetele dezumanizante pe care aţi simţit nevoia să le răcniţi în faţă câtorva necunoscuţi într-un spaţiu pe care l-aţi ocupat ilegal. Doar pentru că acei oameni veniseră la un film difuzat de o instituţie publică, doar pentru că în faţa gestului vostru abuziv, care le încălca libertatea de a fi împreună, au refuzat să plece din acel spaţiu unde ei aveau tot dreptul să se afle şi voi nu. Ce aţi făcut atunci a fost un gest de „virtute creştină şi patriotică” de care eraţi şi încă sunteţi foarte mândri. Asta voiaţi să le demonstraţi prin urletele voastre: că nu sunt oameni ca voi, că nu sunt români ca voi, ci total altceva, nişte făpturi subumane care năvăliseră în lăcaşul vostru şi se acuplau orgiastic sub ochii lui Horia Bernea.  E atitudinea tipică a homofobului: „Ăia nu sunt oameni”, e foarte convins de asta, doar el şi cei ca el sunt oameni şi au dreptul la demnitate şi la respect. E important ca aceia care nu sunt ca ei să nu fie oameni, ci nişte fiinţe cu sufletul putred, care se dedau la cele mai mari perversităţi pe care şi le pot imagina ei absolut oriunde şi oricând. Pentru că doar aşa poţi să-ţi dezactivezi cu totul empatia, capacitatea de a te uita la omul de lângă tine şi de a vedea că suferă şi că tu eşti cel care îl face să sufere. Nu, ea/el se preface, e o strategie de a se victimiza în faţa gestului tău moral şi necesar de rezistenţă la păcat şi degenerarea neamului românesc. De fapt din dovezile video de la faţa locului se vede clar că aţi venit acolo ca să vă umiliţi nişte semeni, să vârâţi frica în ei şi să le daţi limpede de înţeles că nu au nici un drept şi nici o putere, voi, bigoţii ortodocşi mână în mână cu un grup de bărbaţi care-şi jucau la intimidare ritualurile macho-fasciste. Însă, ciudat, în ochii voştri numai voi eraţi şi veţi fi vreodată victime.

Ce mai declară reprezentanţii homofobilor de la MŢR?

O instituție publică ce depozitează ethosul țăranului român nu poate să fie folosită discreționar în propaganda homosexuală și nici nu i se poate da o altă direcție, improprie, care ține de corectitudinea politică. Dacă globalismul se sprijină pe astfel de valori, noi avem dreptul de a ne apăra identitatea națională. […]Faptul că [filmul] s-a dorit să fie proiectat NEAPĂRAT în Studioul „Horia Bernea” arată dorința de a uzurpa valorile la care facem referire și premeditarea provocării de catre cei în cauză […].

“Propaganda homosexuală” invocată mai sus înseamnă de fapt orice discurs care îi prezintă pe membrii minorităţilor non-heterosexuale ca oameni la fel ca restul, oameni vrednici de simpatie şi bunătate, vrednici să trăiască laolaltă cu semenii lor şi să fie fericiţi. Să arăţi respect faţă de homosexuali şi să le recunoşti demnitatea umană e o nonvaloare ce ţine de ceva foarte periculos importat din Vest, care se cheamă “corectitudine politică” şi îţi cere să le vorbeşti frumos romilor, homosexualilor, femeilor, persoanelor cu dizabilităţi şi alte asemenea lucruri care, evident, pun în pericol identitatea noastră naţională şi uzurpă valorile creştine ortodoxe. “Provocarea premeditată” a minoritarilor, comportamentul pe care homofobii îl iau drept o invitaţie explicită la violenţă venită chiar din partea victimei agresiunii lor (prin aceeaşi răsturnare a logicii care susţine că femeia violată îşi incită violatorul) este simplul fapt că îndrăznesc să existe în societate, în  spaţiul public, dar şi în cel privat (căci e la fel de periculos şi de inacceptabil să ai un vecin homosexual, după cum declară homofobii), că pot fi văzuţi şi identificaţi ca atare, că nu se consideră cu nimic mai prejos decât restul şi au obrăznicia să-şi ceară drepturile. Nu există drepturi şi libertăţi pentru homosexuali, nici o ţară din lumea asta nu ar trebui să-i îndure, mă rog, “tolereze”, ei ar trebui să trăiască total ascunşi de ochii lumii, simpla lor apariţie printre oameni fiind o pângărire a pământului pe care calcă, ei trebuie să rămână în acea dimensiune a lor paralelă cu lumea noastră, denumită de homofobi “club de poponari” sau “Olanda”. Cum urlau unii dintre ei în sală pe 20 februarie: “Duceţi-vă în cluburile voastre, nu veniţi peste noi, nu în România, niciodată!”.

 

Posted in General | Tagged , , , , , | Leave a comment

Lorena Lupu şi cultura violului

Atenţionare: Textul de mai jos conţine referiri la viol şi la cultura violului într-un limbaj uneori explicit.

Zilele astea am văzut că a apărut pe blogul Lorenei Lupu o postare intitulată “Ghid antiviol pentru naive” care a produs deja ceva reacţii de condamnare pe Facebook. Parcurgând lista ei, eu, una, apreciez că îndeamnă femeile să interacţioneze de la egal la egal cu bărbaţii şi să nu se lase intimidate.

Să semnalizezi clar, prin limbajul corpului şi prin stil, că nu-i eşti cu nimic inferioară unui tip şi că nu aştepţi nimic de la el.

Demisionează fără să stai pe gânduri de la un eventual cocalar hărţuitor – va da faliment înainte să ajungi tu la colţul străzii.

Acuma, tonul pe care îl adoptă şi unele exprimări când vine vorba de femei pe mine mă irită mult, pentru că se vede clar că nu are o părere prea bună despre femei în general şi că se consideră superioară, un caz mai degrabă excepţional de femeie deşteaptă, o egală a bărbaţilor deştepţi. Mai ales când le zice femeilor să nu-şi arate prostia din prima, pentru că tipii o să profite de vulnerabilitatea lor emoţională. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc ce părere are despre femeile care lucrează în industria sexului comercial.

Îmi dau seama că LL a avut intenţii bune, deşi cam arogante, mi se pare, dorind să-şi împărtăşească înţelepciunea şi să se ofere pe sine ca o „poveste de succes“ şi un model de urmat pentru femeile… hm, “naive”, însă, din păcate, asta nu înseamnă că postarea ei nu se înscrie perfect necritic în luuunga tradiţie misogină de demersuri ce se concentrează doar asupra victimei şi o învaţă cum să nu comită acele erori care o pot conduce în consecinţă spre viol. Totuşi din câte a scris, înţeleg că nu are o părere prea bună nici despre bărbaţi şi prezintă destule probleme ce ţin de comportamentul masculin pe care le asociază cu hărţuirea şi abuzul sexual. Însă asta nu o face să ridice vreo pretenţie de la bărbaţi, de exemplu să-şi schimbe în vreun fel comportamentul execrabil, ci îi ia ca atare, ei n-o să se schimbe în veci, n-ai ce să le ceri.

Cam asta e şi optica oficială, de altfel, a poliţiei, de exemplu. Femeile trebuie să-şi schimbe comportamentul ca să nu fie violate şi cu asta am rezolvat-o. Ca să fac o paralelă, e ca atunci când avem un cartier unde au loc frecvent lupte de stradă armate între diverse bande, care se soldează cu multe victime şi singurul lucru pe care l-ar face poliţia ar fi să le spună locuitorilor: Nu ieşiţi din casă după căderea nopţii, purtaţi haine de camuflaj şi, pentru Dumnezeu, feriţi-vă de gloanţe! După aia degeaba vă plângeţi, ştiaţi clar ce aveţi de făcut. Şi atât! Nu ar face nici un efort susţinut să-i reţină pe criminali sau dacă i-ar aresta, le-ar da pedepse minime şi i-ar elibera la loc pe străzi. Cam în acest fel acţionează poliţia şi justiţia în societăţile noastre partiarhale, femeile violate nu sunt luate de multe ori în serios, sunt trase la răspundere pentru violul pe care l-au suferit, violatorul e investigat superficial, asta dacă se ia vreo măsură, un număr foarte mic dintre făptaşi primesc vreun an, doi de închisoare şi sunt puşi pe liber mult înainte de termen, pentru a comite alte şi alte violuri. Avem ca exempu mult mediatizatul caz al violatorului şi ucigaşului de la Otopeni, care săvârşise înainte un întreg şir de violuri şi jafuri, existau destule probe pentru a fi arestat, însă a fost lăsat să-şi aleagă în continuare victime netulburat. Avem foarte multe cazuri de abuzuri sexuale în interiorul unor organizaţii de partid sau în poliţie sau în armată, chiar numeroase şi bine cunoscute, odată la câţiva ani mai izbucneşte câte un scandal sexual, muşamalizat încet-încet, până uită lumea. De regulă, cred că în toate structurile de putere alcătuite în mare majoritate din bărbaţi, mai ales în posturile de top, superiorii pot profita fără teamă de femeile aflate în poziţii vulnerabile – şi foarte mulţi o fac. Poliţia şi armata, de exemplu, sunt prin excelenţă instituţiile unde misoginia atinge nivelul maxim de saturaţie, prin faptul că sunt văzute în continuare ca Terenul Testosteronului, iar valorile masculinităţii „pure şi dure“ sunt la loc de mare cinste: autoritate, agresivitate, forţă, capacitatea de a te impune şi a domina în orice situaţie, sânge rece ş.a.m.d.

Eu cred că până nu mutăm discuţia asupra celor care comit violenţele sexuale şi asupra autorităţilor care tolerează violul, demersuri ca acela al Lorenei Lupu o să tot fie şi nu o să ajute prea mult. Pentru că LL nu pare să conştientizeze cultura care face posibilă incidenţa atât de mare a agresării sexuale a femeilor de către bărbaţi, printre alte abuzuri. Fix cultura violului. Un portret extrem, simplificat şi îngroşat al acesteia, o imagine a raporturilor de gen din perspectiva misoginului fără scrupule, ar fi următorul:

În cultura violului femeia e ceva de futut, sexul e ceva ce un bărbat îi face unei femei, nu un act la care amandoi consimt si participă. Vreau s-o fut pe asta, vreau să fut şi eu ceva, ca bărbat trebuie sa fuţi şi să fuţi şi să fuţi. Corpul femeii e la dispoziţia bărbatului, problema consimţământului femeii se pune doar la suprafaţă, de dragul aparenţelor, al „civilizaţiei”, nu se pune în mod serios, pentru că e de neconceput din perspectiva bărbatului ca femeia să-i nege dreptul lui firesc de bărbat, pe cale ierarhică, cum ar veni. Regula ierarhiei e simplă: Dacă pot să îmi bag penisul în tine, prin asta sunt mai bun decât tine. Pentru că eşti bărbat, ea ţi-e datoare să ţi se ofere cum vrei tu, mai ales dacă te-ai purtat frumos cu ea, dacă eşti un tip drăguţ şi cavaler şi ai tratat-o ca pe o doamnă, n-are ce face, trebuie să-ţi dea în schimb sex, o forţezi tu cumva dacă se încăpăţânează. După logica asta, şi violul, şi abuzul sexual sunt tot sex, doar că sex ceva mai dur, mai extrem, nu există o limită trasată ferm între ceva ce se cheamă sex consensual şi altceva care ar fi neconsensual, viol. Femeia e un receptacul pentru dorinţa bărbatului, nu o persoană integră, care are dreptul să spună da sau nu, să aibă propria ei dorinţă sexuală, pe care să şi-o exprime liber.

Atunci, în logica culturii violului, dacă nu se pune de fapt serios problema consimţământului femeii, atunci femeia nu poate să fie victimă, victima a ce? Că i s-a dat bărbatului aşa cum e şi normal să facă şi toată lumea se aşteaptă de la ea să facă? Femeia se dă victimă abia după aceea, zic misoginii dezgustători de fiecare dată, când nu-i convine ceva, când vrea să obţină ea ceva de la bărbat. Nu poate fi luată în serios, e o stratagemă de-a ei. Degeaba vorbeşte ea, cine o ascultă? Nu prea o să auziţi vocea victimei în relatările din mass-media. O să auziţi vocea violatorului sau a reprezentanţilor lui – avocat, purtător de cuvânt al instituţiei din care face parte, familie, prieteni care vin cu scuze şi negări ale violului din toate părţile, şi justificări – că el e în fond un om bun şi decent şi de încredere, că victima a lansat cert nişte semnale sexuale, că a flirtat, că a dansat cu el, că băuse, că l-a incitat, că era îndreptăţit să nu se oprească. E de neconceput că victima are un cuvânt de spus în legătură cu ce i s-a întâmplat, dacă zice ceva nu poate fi crezută, totul e pus sub semnul întrebării – are un interes, exagerează, şi-a căutat-o cu lumânarea şi după aia a ţipat viol.

Sub diverse forme, directe sau nu, în termeni duri sau voalaţi, cultura violului îi învaţă pe bărbaţi să dorească puterea şi controlul, dreptul de a poseda corpul femeilor, îi învaţă să demonizeze şi să se teamă de femeile care îşi iau în stăpânire propria sexualitate, să fetişizeze vulnerabilitatea şi pasivitatea, obiectul fără voinţă şi voce.

 

Posted in Cultura violului | Tagged , , , , | Leave a comment

Doar nişte abuzuri acceptabile

Cred că până acum mai toată lumea a aflat de cazul poliţistei Melania Renghea, violată de şeful ei, Gheorghe Barbu, care a obligat-o să întreţină raporturi sexuale şi cu mai-mari din poliţie şi procuratură. E un lanţ de abuzuri îngrozitoare, care s-au perpetuat multă vreme, până când victima n-a mai suportat. Presa a relatat puţinele fapte concrete care se cunosc, încercând să mulgă cât mai mult „şoc“ şi „groază“, ca de obicei, şi de multe ori luându-şi în derizoriu propriul subiect – EVZ l-a numit „telenovelă cu iz penal“, Libertatea a numit-o pe MR „poliţista cuţitară“ şi Adevărul a făcut rime cretine în titluri. Nimic surprinzător. Abuzurile sexuale sunt un minunat prilej de băşcălie şi tăvălire în propriul rahat pentru mass-media. Situaţia a apărut filtrată de diverse voci, a soţului, a violatorului, a diverşi boşi şi purtători de cuvânt din poliţie şi MAI. Eu am văzut o singură declaraţie mai amplă din partea victimei, cuprinzând şi un apel la solidarizare adresat celorlalte femei din poliţie:

Sper ca şi celelalte fete cărora li s-a întâmplat ce mi s-a întâmplat şi mie să aibă curajul să vorbească. Nu-mi pot permite să vorbesc în numele lor, dar le-aş ruga să-şi facă curaj și să vorbească, pentru a se vedea că oamenii aceștia nu sunt la prima faptă de acest gen. […]Trebuie să demonstrăm că, de fapt, noi nu suntem ființele slabe de care toată lumea poate să-și bată joc.

Acest îndemn la curaj şi acţiune vine în contextul speranţei că va avea loc o anchetă corectă, ce va oferi victimelor sprijin să vorbească deschis despre ceea ce se petrece în interiorul sistemului.

“Sper să se vadă adevărul. Sper să fie o anchetă corectă și, cu siguranță, dacă va fi o anchetă corectă, se vor descoperi foarte multe lucruri. În primul rând se va descoperi de ce, la secția pe care o conduce acest om, nu mai există nicio femeie, de ce toate fetele care au fost înainte au plecat și au preferat să meargă la patrulare pe stradă decât să stea acolo la secție, de ce altele au plecat plângând sau speriate și multe altele.”

Oare se va întâmpla aşa ceva? Mă cam îndoiesc. Legat de asta, mai există declaraţia preşedintelui Sindicatului Naţional al Agenţilor de Poliţie, citat de Adevărul:

El a precizat că “atâta timp cât femeile-poliţist vor fi consultate de aceiaşi domni care de-a lungul timpului au pus presiune asupra angajaţilor” nu vor avea un răspuns clar la chestionarul gândit de specialiştii ministerului.

“Am primit în aceste zile mai multe telefoane în care mi-au fost povestite fel de fel de cazuri, însă doamnele m-au rugat să nu le aduc în faţa opiniei publice. Vă spun sincer că se tem. Unele sunt căsătorite, au familii, iar altele au fost nevoite să plece din anumite judeţe de frica unor indivizi.”

Mai jos în acelaşi articol Nicoleta Golai, directoare de comunicare la Asociaţia COLFASA, care promovează lupta împotriva discriminării la locul de muncă, recomandă victimelor să se adreseze în primul rând superiorilor, sărind, dacă se poate, peste acel sau acei superiori care au agresat-o sexual, şi atrage atenţia că multe dintre victime nu-şi cunosc propriile drepturi şi de aceea nu iau atitudine din timp. E un mod cam simplist şi netranşant de a pune problema, întregul demers oficial mi se pare de altfel suspect şi deliberat muşamalizant. Femeile din poliţie vor fi chestionate pe cale ierarhică şi astfel responsabilitatea soluţionării abuzurilor e pusă exclusiv în seama victimelor traumatizate, care trebuie să-şi reclame superiorii din poziţiile lor vulnerabile, ştiind că se confruntă cu o întreagă reţea de relaţii de putere inechitabile, cu complicitatea a numeroşi colegi din instituţia cărora le aparţin. E mai mult o invitaţie la tăcere, dacă e să ne gândim realist.

E interesant de văzut cam ce zic poliţiştii între ei despre cazul acesta şi cine accesează discuţia de pe forumul poliţiştilor o să vadă diverşi membri recunoscând pe ocolite că asemenea cazuri sunt foarte răspândite în instituţia lor (clic pentru mărire):

pro1

Avem, bineînţeles, câteva mostre de misoginie crasă de la sursă, ca aceasta de mai jos, ce vine după o postare ce reproduce mirifica gargară oficială:

pro2pro6

(Şi un proverb din nepreţuitul izvor de înţelepciune care e cultura violului şi de la care se adapă cu nesaţ poliţistul român.)

Există şi vocea unei poliţiste, care spune, cu ezitări şi ocolişuri:

pro4

I se răspunde: pro5

Poziţiile exprimate pe forum (dat fiind şi că e un site public şi oricine îl poate accesa) sunt contradictorii, da, clar abuzurile de acest fel fac parte din normă, cu toţii le cunoaştem, dar sunt nişte „limite acceptate“ şi tolerate de abuz, e pe de o parte vina femeii, a victimei, că agresorul ei a depăşit limita şi, până la urmă, nu se face să strici imaginea poliţiei, noi suntem în fond oameni buni, nu?

Mi se pare clar că nimeni nu are chef să recunoască faptul că problemele sunt foarte grave, la nivel structural, perpetuate prin complicitatea angajaţilor de la toate nivelurile. Există foarte multe cazuri, dar nimeni nu uneşte punctele unele de altele. Ce ne-ar arăta figura astfel conturată? Sistemul instituţiei poliţiei (şi nu numai, dar e o altă discuţie) este fundamentat şi funcţionează pe baze profund inegale, autoritare şi represive în ce priveşte raporturile de gen, astfel că nu are cum să mire abundenţa misoginiei, scuzarea şi justificarea violului, violenţei şi abuzurilor sexuale din interiorul instituţiei. Toate acestea sunt corelate, pentru a da doar câteva exemple, cu accesul restrâns al femeilor în Academia de Poliţie şi celelalte instituţii de învăţământ din domeniu (există doar un număr mic de locuri disponibile), comportamentul ostil şi dispreţuitor al atâtor poliţişti faţă de victimele violurilor, adesea incriminate tot ele pentru abuzul pe care îl suferă (vezi autoritatea în domeniu Tudorel Butoi), cu violenţele comise asupra femeilor care oferă servicii sexuale, cu existenţa unor reţele masive de proxenetism şi trafic de persoane (în marea majoritate femei) care operează sub ochii şi cu complicitatea poliţiei.   E o realitate foarte urâtă, care necesită schimbări radicale, atât în structură, cât şi în mentalitatea profund misogină a poliţiei române, renunţarea la multe, multe privilegii masculine ş.a.m.d. Gheorghe Barbu şi ceilalţi capi au comis abuzurile pe care le-au comis tocmai pentru că poziţia lor le îngăduia să acţioneze nepedepsiţi pe termen lung, fără teamă că vor avea de suferit.

În fine, e o discuţie foarte lungă şi postarea aceasta e doar începutul, sper să aprofundez şi să nuanţez mai mult lucrurile pe parcurs.

 

Posted in Cultura violului | Tagged , , | Leave a comment

Adrian Schiop şi hermeneutica manelei

Se pare că a venit timpul ca hermeneutul şi antropologul Adrian Schiop să scoată un nou text pe criticatac.ro despre pasiunea lui de câţiva ani: manelele. Acesta de azi e mult, mult mai plicticos decât acela de acum vreun an, despre elite contra manelişti, care măcar avea o vână obraznică anti-establishment şi anti-fitze. Acesta de acum e in-ter-mi-na-bil, patinând cu superbitate pe suprafaţa lucrurilor, cu subtitluri pompoase şi găunoase ca „poetica manelelor“, ca vorbăria unui amator obsedat de hobby-ul cu care s-a identificat total turuind fără oprire la bere în urechea amicului plictisit şi entuziasmându-se adolescentin de jucăria lui frumoasă, ca de exemplu aici:

performanţa lui Florin Salam de la început se constituie într-una din cele mai strălucitoare manele omagiale ever

Înduioşător. Dar s-o iau ceva mai de la început:

Aşa cum observa şi DJ-ul berlinez Shantel, manelele sunt kind of gangsta, gangsta balcanic aş zice eu – şi dacă tot sunt gangsta, atunci să fie pe bune, adică cu băieţi răi, puşcăriaşi şi sânge pe pereţi.

Deci manelele sunt gangsta balcanic. Avem genul gangsta american, care e săltat pur şi simplu de autorul articolului, fără nici o jenă şi în totală nepăsare faţă de contextul lui propriu, istoria lui particulară de marginalizare, rasism, abuzuri şamd şi trântit neglijent peste realitatea de aici, într-o formă sărăcită şi clişeizată – de ce să nu avem şi noi nişte sânge, sânge să fie, sânge şi mafioţi! Textul lui Adrian Schiop are totuşi o pretenţie de demers antropologic, pare tăiat dintr-o lucrare academică, dar faptul că autorul nu pare familiarizat absolut deloc cu conceptul de “apropriere culturală” (pe scurt, însuşirea unor elemente dintr-o altă cultură decât a ta, adesea o cultură marginalizată, şi folosirea lor pentru propriile scopuri, într-o versiune falsificată, stereotipizată, ignorând total semnificaţiile lor în contextul de origine) sau, dacă îl cunoaşte, i se pare o fitza PC, îl condamnă la fix acest comportament total necritic şi foarte arogant.

Mai departe:

Ca să citez un impresar, maneaua a fost interzisă pentru că le dă oamenilor ce e interzis – şmecherie, clipuri deocheate, putere masculină, mă rog, ce le place oamenilor de aici, dacă ar fi mai sinceri cu ei. E adevărat, 70% dintre manele sunt dragoste romantică sau scene duioase de familie – dar cealaltă parte, strict masculină şi mai sălbatică, cu şmecherie, frăţie sau neîncredere face net mai mult pentru identitatea genului, îl individualizează mult mai pregnant.

Autorul îşi urmează o preferinţă personală, aşa că va ignora pur şi simplu majoritatea temelor din manele, pentru simplul fapt că el, unul, le dispreţuieşte, ca să se concentreze pe ce-i place lui de fapt, “puterea masculină” “mai sălbatică” (nu, nu sună absolut deloc dubios în contextul în care “sălbatic” trimite la o fantasmă masculinistă şi rasistă asociată romilor; dacă ar fi fost o simplă preferinţă homoerotică, foarte bine, cum doreşti). În consecinţă, partea asta este declarată mai autentică, mai pregnantă. Din nou, analiza lui Adrian Schiop mimează doar de formă discursul critic, vag academic („Observaţiile empirice au arătat“, “În cercetarea mea, am descoperit” etc.), în fapt e o descriere plină de încântare şi autoindulgenţă a jucăriei lui personale – maneaua.  O manea depolitizată total în acest articol, fără nici o problematizare sau măcar referire la relaţia români-romi, cu încărcătura ei de rasism, uneori romanţat, exotizat, şi marginalizare, ci analizată printr-un paralelism superficial între clienţii interlopi ai lăutarilor şi mafia italiană şi aceea rusească, la grămadă,  pe de o parte, precum şi compararea cântăreţilor de manele cu menestrelii medievali occidentali. Iarăşi, ce contează că sunt lucruri din contexte culturale şi istorice foarte diferite, dacă seamănă cât de cât la suprafaţă, merge şi aşa, dă bine.

Când ajunge la partea de interpretare propriu-zisă, “pe text”, articolul atinge ridicolul maxim, e şuvoiul de vorbărie auto-hipnotizantă al cuiva extraordinar de încântat de bucata lui preferată şi de ce vede el acolo, descriind-o în detaliu, cu o simbolistică simplistă, dar savurată cu delicii de debitantul ei.

„Soldaţi!”, îşi interpelează solistul formaţia, care îi răspunde prin aclamaţii, „adevărat, şefule”, şi strigăte de mobilizare agresive, „la război, la luptă mă tată mă”, strigăte care se aud în ecou, din mai multe părţi, ca şi cum ar veni din partea unei mulţimi, „credincioşi?”, continuă mai departe (sic) solistul, „nu vă vindeţi niciodată?”, iar soldaţii îi răspund prin aclamaţii prelungi, confirmând angajamentul faţă de boss. În secvenţa următoare, Salam le cere să se aşeze jos (sic) („jos, soldaţi!”), o metaforă-test a supunerii faţă de boss.

Musteşte de masculinitate.

Articolul lui Adrian Schiop e pur şi simplu exprimarea intelectualizată a unei intoxicaţii de fanboy devotat până la moarte (sau până se plictiseşte şi se apucă de altceva) jucăriei lui estetice şi ar fi drăgălaşă dacă nu ar fi substratul sinistru că jocul ăsta amatoricesc se realizează cu materialul cultural şi viaţa membrilor celei mai marginalizate, desconsiderate şi discriminate categorii din România de către un bărbat alb, middle-class, “intelectual”, scriitor (a publicat două romane) absolut neatins de durităţile realităţii pe care se distrează analizând-o si cercetând-o, vizitând-o pentru un interval de timp, adoptând-o într-un joc de autoconstrucţie. Mai ţine minte cineva vremea când Adrian Schiop îşi lăsase mustaţă şi mergea prin cluburi şi terase cu pălărie “autentic” romă (vezi poza de mai sus), afişând imaginea cea mai stereotipă şi fabricată cu grijă a romului şi savurându-şi marginalizarea ludică? Nu că ar fi resimţit-o cu adevărat, din când în când n-o fi fost primit în vreun bar, doar sunt atâţia patroni rasişti în Bucureşti. După o vreme, s-a săturat, s-a ras şi gata, no harm done, a fost un mic experiment de apropriere culturală rasist, voia şi el să fie unul din “ţiganii lui iubiţi” şi după aia n-a mai vrut. Tot aşa, o vreme s-a declarat homosexual şi după aia n-a mai vrut. Nimic problematic aici.

Posted in General | Tagged , , , , | 5 Comments

Dan Sociu: apărătorul democraţiei de primejdiile elitei feministe

Săptămâna trecută a apărut un text pe un site românesc, câteva paragrafe de opinii a căror redactare nu cred să-i fi luat autorului mai mult de zece minute, o mică varză, o mică izbucnire testerică de o autosuficienţă şi prostie absolut hilare. O mică descărcare de nervi, fără a mima nici măcar de ochii lumii vreun efort de gândire critică, înţelegere, nuanţare, informare cât de cât elementară în subiectul tratat şi aşa mai departe.

Câteva mostre:

După cum ştie orice adult şi susţin feministele, o vorbă obscenă duce la un gest obscen şi gestul obscen duce la viol. Toţi cei care înjurăm sau spunem pula sau pizda sîntem potenţial violatori.

Dan Sociu, mă faci să roşesc pentru tine, feministele nu zic aşa ceva, e o tactică ieftină de a mima efortul critic, în loc să polemizezi cu un argument aşa cum e el în realitate, confecţionezi o copie ultra-simplificată şi te simţi foarte subtil şi deştept după ce ai invalidat-o.

De altfel, în articol revine obsesiv sintagma “feministele de la SNSPA” (evident un grup precis de femei care au avut tupeul să-l calce pe nervi pe Sociu) distribuite de autor în rolul Duşmancelor Democraţiei şi Libertăţii de Exprimare, puse la nervi cam pe acelaşi plan cu “stângiştii burghezi”, care sunt cam totuna cu “fundamentaliştii islamici, cu fundamentaliştii religioşi în general”, cu… Ceauşescu (dacă e să ne luăm după un comentariu).

Asta e varianta feministelor de la SNSPA și a stîngii burgheze de la noi în general, pentru care problemele societății vin în primul rînd de la mass-media, de la vorbele urîte, de la remarcile sexiste și rasiste, de la fata de la pagina 5.

…asta e frumusetea democratiei, diversitatea. daca ar fi dupa iubitorii de cenzura, am avea un discurs public plictisitor si conformist, am vedea numai oameni care mimeaza decentza si sentimentele frumoase. pe unii ii pasioneaza si gunoiul, isteria, indecentza, pornografia, exprimarea urii, exhibitionismul, toate dimensiunile umane. puritanismul ma plictiseste si ii plictiseste si pe milioanele de telespectatori. e interesant cite puncte comune au stingistii burghezi cu islamistii fundamentalisti si fundamentalistii religiosi in general, cu dictatorii pudici gen ceausescu, pe vremea caruia nu vedeai o tzitza la tv si in presa, o injuratura, un scandal.

 

Uite care e frumuseţea situaţiei de faţă, e ceva de o ironie superbă, care-i scapă cu desăvârşire lui Dan Sociu. El vorbeşte de o mică elită care vrea să decidă ce trebuie să gândească şi să exprime societatea prin cultura de masă. Elită din care fac parte, crede el, femei ca Narcisa Iorga şi feministele, adică, de fapt, nişte femei bolnave psihic, explică Sociu.

Cum ajung deci promotorii democraţiei duşmanii ei? Din incapacitatea patologică de a-i percepe pe ceilalţi oameni ca oameni, în toate dimensiunile lor şi deci ca pe nişte egali. E boală psihică şi singura apărare împotriva ei e cît mai multă democraţie adevărată, pentru că aşa a şi apărut democraţia, să ne păzească de elitişti şi pretenţiile lor.

Realitatea e următoarea. Dan Sociu e bărbat, e român, nu rom, e heterosexual, nu homosexual sau trans sau vreo altă minoritate sexuală. Ca bărbat, Dan Sociu nu s-a confruntat şi nici nu e în pericol să se confrunte vreodată cu vreuna din atitudinile sexiste, dezumanizante cu care se confruntă femeile, violenţa sexuală nu e ceva care să-l atingă direct, hărţuirea stradală, de exemplu, cu care avem de-a face atâtea dintre noi, nu face parte din viaţa lui de zi cu zi. Nefiind rom, e scutit de orice discriminare, manifestările urii rasiste, violenţa de limbaj sau fizică îndreptată împotriva romilor nu îl ating, nu ştie ce înseamnă asta pe pielea lui, însă bineînţeles că asta nu-l împiedică să explice expert cum trăiesc romii din Ferentari, de exemplu, doar i-a studiat, a stat şi el acolo câteva luni, a vorbit o groază despre ei cu amicii la bere. Apoi, fiind heterosexual, poate să stea liniştit şi din partea asta, homofobia, privarea de drepturi, bătăile, ura rezervată categoriei minorităţilor sexuale nu l-au vizat niciodată. Dan Sociu face parte din categoria privilegiaţilor, se bucură din plin de toate drepturile şi libertăţile disponibile la ora actuală prin părţile noastre, e tratat, în consecinţă, ca o fiinţă umană deplină, complexă, demnă şi valoroasă. Din statutul lui privilegiat, se uită suveran în jur, la toate discursurile exprimate în cultura de masă şi apreciază tot ce e omenesc, “gunoiul, isteria, indecenţa, pornografia”, ura exprimată în orice fel, adică discursurile misogine, rasiste, homofobe, de exemplu, care intră toate în categoria asta, de “hate speach”, pe toate le valorizează relaxat, sigur pe sine şi poziţia lui. Desigur, e regretabil că romii şi homosexualii sunt discriminaţi şi urâţi de societatea românească, dar asta nu înseamnă că rasiştii şi homofobii nu se pot exprima nestingheriţi,  ar fi plictiselă mare fără ei, doar remarcile rasiste şi homofobe n-au nici o treabă cu problemele societăţii şi nimeni nu are de suferit de fapt de pe urma lor. Mă rog, Sociu sigur nu. Îi place să mediteze câte un pic la extremişti, de exemplu, şi să dea diagnostice docte şi superioare  (naziştii sunt nişte rataţi, nişte “fetiţe căcăcioase”, nazistele sunt doar proprietatea masculilor lor, nu gândesc independent, sunt sociopate, subumane, cum a explicat în altă parte , visându-se în continuare neatins de automatismele culturii crude în care s-a format), dar cum pe el lucrurile astea nu-l privesc direct, ca outsider nevizat şi imparţial ce se află, trece mai departe pe deplin edificat, nu are inteligenţa, empatia şi imaginaţia care să-l facă să-şi pună întrebări sau să vadă că nu toată lumea se bucură de statutul care-i garantează lui imparţialitatea asta senină. Dacă un ziar descrie o femeie sau alta în termeni subumani, dacă nişte feministe invocă discriminările sistematice la care sunt supuse femeile pentru că sunt femei, dacă vorbesc despre bagatelizarea violului şi luarea în derâdere a suferinţei femeilor abuzate în presă, o să le acuze că sunt puritane, frustate sexual, de ce nu se pot relaxa şi ele ca el?

Şi uite aşa ajunge să vorbească fără pic de autoironie despre incapacitatea feministelor de a-i vedea pe ceilalţi în toate dimensiunile lor, din poziţia lor elitistă.

 

Posted in General | Tagged , , , | 11 Comments

Despre traumele identitare ale majoritarilor

flashmob anti-homofob cu niste statuete hidoase in centru

În România liberă a apărut acest articol, despre acest incident violent petrecut de curând, citând câteva reacţii. Mihaela Michailov, autoare, alături de Paul Duncă, a piesei “După Traian şi Decebal (Din filele istoriei gay în România)”, declară că “discursul violent homofob naşte traume de afirmare a identităţii”. Mi se pare un mod un pic cam prea impersonal şi academic de a spune că persoanele LGBT suferă pentru că se simt ameninţate de o  societate care le urăşte şi trăiesc permanent cu frica de agresiune. Aşa ceva nu are cum să nu provoace sechele psihologice. Trauma lor este centrală aici, când avem de-a face cu astfel de violenţe. Nu? Sau poate nu, pentru că incidentul constituie un pretext excelent, ca români, să ne turnăm ţărână în cap şi să ne vărsăm complexele, după cum sună o altă reacţie citată în articol:

E clar că am devenit ghetoul Estului, că reinventăm comunismul şi ura în masă, că nu putem să fim altfel decât primitivi şi violenţi, că inspirăm ură şi expirăm resentimente, că avem televizoare în loc de creier, că suntem săraci şi tâmpiţi fiindcă suntem intoleranţi, inculţi, habotnici, instabili şi laşi.

Da, de fapt e vorba tot despre “noi”, majoritarii, furia “noastră” naţională, autobiciuirea “noastră”, trauma “noastră” identitară. De ce nu suntem şi noi moderni, occidentali? Dar staţi liniştiţi, spune consilierul ministerial, asemenea agresiuni se petrec şi în Occident. Numai că acolo autorităţile se jenează să nu intervină chiar deloc. La noi, se pare că poliţia fusese anunţată din timp, secţia era la doi paşi, şi totuşi, “inexplicabil”, nu a ajuns la faţa locului. Să fie vorba de homofobia  care prosperă bine-mersi în toate instituţiile statului? Masterandul care a chemat poliţia s-a interesat la secţie şi i s-a spus că

maşina a ajuns în timp util, numai că a ajuns pe strada Povernei, strada pe care este intrarea SNSPA, iar incidentul s-a petrecut pe strada paralelă.

Iar purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei spune că:

“fiecare poate să declare ce vrea”

Cu alte cuvinte: Nu, nu suntem homofobi, ci doar foarte incompetenţi. Dacă sunteţi la două străzi de noi şi ne chemaţi, noi o să facem tot posibilul să ajungem, dar nu garantăm. Aşa suntem noi, răciţi-vă gura de pomană cât vreţi.

Spre sfârşitul articolului, mai e şi pasajul ăsta:

Miliţia Spirituală, asociaţia care a organizat dezbaterea despre homosexualitatea înainte de 1989, în cadrul programului CRIM, a cerut tuturor instituţiilor şi cetăţenilor care “iau drepturile omului şi libertăţile constituţionale în serios” să se solidarizeze şi să lanseze un mesaj public puternic, care să condamne violenţa de acest fel”.

Deocamdată, se pare că nici o instituţie nu le ia în serios.

Adăugire: Între timp, am dat peste un alt scurt articol din Suplimentul de cultură, semnat de Luiza Vasiliu. O altă reacţie care condamnă violenţele de după piesa de teatru, în următorii termeni:

Nu mi-a trecut o clipă prin cap că, ieşind de la După Traian şi Decebal, aş putea fi bătută. Pentru că nu pot crede că într-un Bucureşti din 2012 există oameni care vor să te “pedepsească”, să te intimideze, să te ameninţe, să te pocnească din cauză că ai fost spectator sau actor sau autor al unei piese de teatru.

Luarea de poziţie e lăudabilă, însă se observă din nou o anume centare pe sine şi formularea de mai sus e ciudat de vagă.  Cele două victime n-au ajuns la spital doar pentru că au mers la o piesă de teatru, amatorii heterosexuali de teatru din Bucureşti pot să stea liniştiţi, însă iată că homofobia nu afectează doar persoanele LGBT, ci se răsfrânge uneori şi asupra acelei bucăţele din majoritatea heterosexuală (sau de orientare nedeclarată) care intră în vizorul homofobilor prin asociere (eronată sau nu).  Şi nu această stare de fapt merită deplânsă în primul rând.

 

 

 

 

 

Posted in General | Tagged , , | Leave a comment

Cultură crudă

cultura cruda

de artistul bulgar Mladev Penev

Cum subiectul din imagine e un bărbat alb, îmbrăcat într-un tricou alb, citind o imaculată carte albă, fotografia de mai sus înfăţişează plăcerea rafinată şi intensă a lecturii. Dacă ar fi fost o femeie, nu neapărat una albă, ci, să zicem, romă, şi ar fi ţinut în mâini un ziar, de exemplu, sau o revistă, atunci titlul de “Cultură crudă” ar fi fost mult mai nimerit.

 

 

Posted in General | Leave a comment