Atenţionare: Textul de mai jos conţine referiri la viol şi la cultura violului într-un limbaj uneori explicit.
Zilele astea am văzut că a apărut pe blogul Lorenei Lupu o postare intitulată “Ghid antiviol pentru naive” care a produs deja ceva reacţii de condamnare pe Facebook. Parcurgând lista ei, eu, una, apreciez că îndeamnă femeile să interacţioneze de la egal la egal cu bărbaţii şi să nu se lase intimidate.
Să semnalizezi clar, prin limbajul corpului şi prin stil, că nu-i eşti cu nimic inferioară unui tip şi că nu aştepţi nimic de la el.
Demisionează fără să stai pe gânduri de la un eventual cocalar hărţuitor – va da faliment înainte să ajungi tu la colţul străzii.
Acuma, tonul pe care îl adoptă şi unele exprimări când vine vorba de femei pe mine mă irită mult, pentru că se vede clar că nu are o părere prea bună despre femei în general şi că se consideră superioară, un caz mai degrabă excepţional de femeie deşteaptă, o egală a bărbaţilor deştepţi. Mai ales când le zice femeilor să nu-şi arate prostia din prima, pentru că tipii o să profite de vulnerabilitatea lor emoţională. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc ce părere are despre femeile care lucrează în industria sexului comercial.
Îmi dau seama că LL a avut intenţii bune, deşi cam arogante, mi se pare, dorind să-şi împărtăşească înţelepciunea şi să se ofere pe sine ca o „poveste de succes“ şi un model de urmat pentru femeile… hm, “naive”, însă, din păcate, asta nu înseamnă că postarea ei nu se înscrie perfect necritic în luuunga tradiţie misogină de demersuri ce se concentrează doar asupra victimei şi o învaţă cum să nu comită acele erori care o pot conduce în consecinţă spre viol. Totuşi din câte a scris, înţeleg că nu are o părere prea bună nici despre bărbaţi şi prezintă destule probleme ce ţin de comportamentul masculin pe care le asociază cu hărţuirea şi abuzul sexual. Însă asta nu o face să ridice vreo pretenţie de la bărbaţi, de exemplu să-şi schimbe în vreun fel comportamentul execrabil, ci îi ia ca atare, ei n-o să se schimbe în veci, n-ai ce să le ceri.
Cam asta e şi optica oficială, de altfel, a poliţiei, de exemplu. Femeile trebuie să-şi schimbe comportamentul ca să nu fie violate şi cu asta am rezolvat-o. Ca să fac o paralelă, e ca atunci când avem un cartier unde au loc frecvent lupte de stradă armate între diverse bande, care se soldează cu multe victime şi singurul lucru pe care l-ar face poliţia ar fi să le spună locuitorilor: Nu ieşiţi din casă după căderea nopţii, purtaţi haine de camuflaj şi, pentru Dumnezeu, feriţi-vă de gloanţe! După aia degeaba vă plângeţi, ştiaţi clar ce aveţi de făcut. Şi atât! Nu ar face nici un efort susţinut să-i reţină pe criminali sau dacă i-ar aresta, le-ar da pedepse minime şi i-ar elibera la loc pe străzi. Cam în acest fel acţionează poliţia şi justiţia în societăţile noastre partiarhale, femeile violate nu sunt luate de multe ori în serios, sunt trase la răspundere pentru violul pe care l-au suferit, violatorul e investigat superficial, asta dacă se ia vreo măsură, un număr foarte mic dintre făptaşi primesc vreun an, doi de închisoare şi sunt puşi pe liber mult înainte de termen, pentru a comite alte şi alte violuri. Avem ca exempu mult mediatizatul caz al violatorului şi ucigaşului de la Otopeni, care săvârşise înainte un întreg şir de violuri şi jafuri, existau destule probe pentru a fi arestat, însă a fost lăsat să-şi aleagă în continuare victime netulburat. Avem foarte multe cazuri de abuzuri sexuale în interiorul unor organizaţii de partid sau în poliţie sau în armată, chiar numeroase şi bine cunoscute, odată la câţiva ani mai izbucneşte câte un scandal sexual, muşamalizat încet-încet, până uită lumea. De regulă, cred că în toate structurile de putere alcătuite în mare majoritate din bărbaţi, mai ales în posturile de top, superiorii pot profita fără teamă de femeile aflate în poziţii vulnerabile – şi foarte mulţi o fac. Poliţia şi armata, de exemplu, sunt prin excelenţă instituţiile unde misoginia atinge nivelul maxim de saturaţie, prin faptul că sunt văzute în continuare ca Terenul Testosteronului, iar valorile masculinităţii „pure şi dure“ sunt la loc de mare cinste: autoritate, agresivitate, forţă, capacitatea de a te impune şi a domina în orice situaţie, sânge rece ş.a.m.d.
Eu cred că până nu mutăm discuţia asupra celor care comit violenţele sexuale şi asupra autorităţilor care tolerează violul, demersuri ca acela al Lorenei Lupu o să tot fie şi nu o să ajute prea mult. Pentru că LL nu pare să conştientizeze cultura care face posibilă incidenţa atât de mare a agresării sexuale a femeilor de către bărbaţi, printre alte abuzuri. Fix cultura violului. Un portret extrem, simplificat şi îngroşat al acesteia, o imagine a raporturilor de gen din perspectiva misoginului fără scrupule, ar fi următorul:
În cultura violului femeia e ceva de futut, sexul e ceva ce un bărbat îi face unei femei, nu un act la care amandoi consimt si participă. Vreau s-o fut pe asta, vreau să fut şi eu ceva, ca bărbat trebuie sa fuţi şi să fuţi şi să fuţi. Corpul femeii e la dispoziţia bărbatului, problema consimţământului femeii se pune doar la suprafaţă, de dragul aparenţelor, al „civilizaţiei”, nu se pune în mod serios, pentru că e de neconceput din perspectiva bărbatului ca femeia să-i nege dreptul lui firesc de bărbat, pe cale ierarhică, cum ar veni. Regula ierarhiei e simplă: Dacă pot să îmi bag penisul în tine, prin asta sunt mai bun decât tine. Pentru că eşti bărbat, ea ţi-e datoare să ţi se ofere cum vrei tu, mai ales dacă te-ai purtat frumos cu ea, dacă eşti un tip drăguţ şi cavaler şi ai tratat-o ca pe o doamnă, n-are ce face, trebuie să-ţi dea în schimb sex, o forţezi tu cumva dacă se încăpăţânează. După logica asta, şi violul, şi abuzul sexual sunt tot sex, doar că sex ceva mai dur, mai extrem, nu există o limită trasată ferm între ceva ce se cheamă sex consensual şi altceva care ar fi neconsensual, viol. Femeia e un receptacul pentru dorinţa bărbatului, nu o persoană integră, care are dreptul să spună da sau nu, să aibă propria ei dorinţă sexuală, pe care să şi-o exprime liber.
Atunci, în logica culturii violului, dacă nu se pune de fapt serios problema consimţământului femeii, atunci femeia nu poate să fie victimă, victima a ce? Că i s-a dat bărbatului aşa cum e şi normal să facă şi toată lumea se aşteaptă de la ea să facă? Femeia se dă victimă abia după aceea, zic misoginii dezgustători de fiecare dată, când nu-i convine ceva, când vrea să obţină ea ceva de la bărbat. Nu poate fi luată în serios, e o stratagemă de-a ei. Degeaba vorbeşte ea, cine o ascultă? Nu prea o să auziţi vocea victimei în relatările din mass-media. O să auziţi vocea violatorului sau a reprezentanţilor lui – avocat, purtător de cuvânt al instituţiei din care face parte, familie, prieteni care vin cu scuze şi negări ale violului din toate părţile, şi justificări – că el e în fond un om bun şi decent şi de încredere, că victima a lansat cert nişte semnale sexuale, că a flirtat, că a dansat cu el, că băuse, că l-a incitat, că era îndreptăţit să nu se oprească. E de neconceput că victima are un cuvânt de spus în legătură cu ce i s-a întâmplat, dacă zice ceva nu poate fi crezută, totul e pus sub semnul întrebării – are un interes, exagerează, şi-a căutat-o cu lumânarea şi după aia a ţipat viol.
Sub diverse forme, directe sau nu, în termeni duri sau voalaţi, cultura violului îi învaţă pe bărbaţi să dorească puterea şi controlul, dreptul de a poseda corpul femeilor, îi învaţă să demonizeze şi să se teamă de femeile care îşi iau în stăpânire propria sexualitate, să fetişizeze vulnerabilitatea şi pasivitatea, obiectul fără voinţă şi voce.